Poate vine si la noi primavara ....

undeva in parang....

In memoria minerilor morti la mina Uricani

Eroii zilelor noastre

In iadul sufocant si negru de sub munti,
Prin galerii de stanca, umede si-adanci,
Trudesc in patru schimburi, in fiecare zi,
Copii de parinti si parinti de copii.

Ei intra-n colivia ce-i duce sub pamant
Constienti c-acolo jos isi pot gasi mormant,
Simpli lopatari, lacatusi, ingineri,
O data intrati sunt cu toti mineri.

Acest aur negruu atat de ravnit,
Multe vieti in timp subit le-a rapit,
La fel si cei cinci ce sambata-au intrat
In mina Uricani, nu au mai scapat.

O explozie-ntruna dintre galerii
A vaduvit pe loc cateva sotii,
A indoliat mame a caror fii au fost...
Oare-acest carnagiu a avut vreun rost?

Cu sange s-a spalat din nou huila,
Nefericit si sumbru tribut a cerut mina,
Lasand in urma lacrimi, durere si amar
Si toata Valea Jiului in doliu funerar.

Sa va-odihniti in pace ai neamului eroi
Si liniste s-aveti in lumea de apoi,
Va vom purta mereu in suflet si in gand,
Iubiti ortaci ce-o viata trait-ati sub pamant.

Jipescu Emilian

Poarta sarutului..

Iarna nu-i ca vara :)))) oare cine a spus asta?

Ultima poezie...

" De aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga
Consider ca-i un gest profund moral
Cuvantul meu la voi sa mai ajunga
Ma monitorizeaza paznici minimi
Din maxima profesorului grija
In jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai atinga nicio schija.
Aud o ambulanta revenind
Cu cine stie ce bolnav aicea
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.
Purtati-va de grija, fratii mei!
Paziti-va si inima si gandul!
De nu doriti sa vina anii grei
Spitalul de Urgenta implorandu-l.
Eu va salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se stie
Recunoscand ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.
Va vad pe toti mai buni si mai umani
Eu insumi sunt mai omenos in toate.
Da-mi, Doamne, viata inca niste ani
Si tarii mele minima dreptate!"
Adrian Paunescu

Marele Poet Adrian Paunescu a murit

"La ora 07.15(05.10.2010), inima maestrului a incetat sa bata. A trebuit sa ne declaram invinsi, Adrian Paunescu a plecat dintre noi", a anuntat, vineri dimineata, la ora 08:29, prof. dr. Serban Bradisteanu.
Din pacate avem oameni putini de valoare, nu stim sa ii pretuim indeajuns, iar cand se duc mai apar o zi doua care vorbesc de bine si pe urma vine uitarea. Sigur Adrian Paunescu ramane prin opera lui nemuritor, iar acest lucru este meritul lui"

Apus de soare...

Viata ca o poveste....

Mereu mi-a fost teama sa fiu „eu"... mi-a fost teama... de ce? Cred ca nici acum nu imi este prea clar, mi-a fost teama de cei din jur si de reactia lor; probabil mi-a fost teama de ceea ce se astepta de la mine ori am simtit acea frica de a nu dezamagi pe cei din jurul meu care se asteptau la cu totul altceva decat ceea ce eram sau simteam eu de fapt... De multe ori am spus ca las de la mine pentru a multumi pe cineva; cunoscuti, prieteni, parinti, rude, profesori, vecini, colegi... mereu pentru ei, pentru cei din jurul meu, trebuia sa ma cenzurez, sa ma schimb, sa fiu asa cum isi doreau sau cum se asteptau, cum le placea sau cum credeau ei ca ar trebui sa fiu, sa ma comport, sa vorbesc, sa reactionez... Ma gandeam ca daca faci ceva pentru cineva risti sa te implici, sa iti exprimi sentimentele risti sa iti arati adevaratul „eu", daca iti expui ideile si visele poti sa le pierzi, sa razi poti parea un prost, cand plangi risti sa pari un sentimental, un om slab, daca iubesti de cele mai multe ori se intampla sa nu ti se raspunda in acelasi fel, sa traiesti risti sa mori, de la speranta la disperare ajungi atat de repede, sa incerci risti sa dai gres... Si totusi cineva spunea ca cel mai mare risc in viata este sa nu risti nimic niciodata... Acum cred ca mi-a fost frica si sa rad si sa plang si sa fiu asa cum sunt pentru a nu parea exact contrariul. Chiar daca mi-am impus sa fiu asa cum le place sunt constienta ca de multe, foarte multe ori i-am si dezamagit...
Acum, dupa atat de mult timp, imi dau seama ca nu a fost deloc bine... Cam prea tarziu... Regret... mi-e dor de reactiile acelea nebunatice, spontane, de acea placere, ascunsa de multe ori, de a trai, de bucuria de a visa cu ochii deschisi... mi-e dor de iluziile si sperantele ce le stiam doar eu, cu care mi-am hranit sufletul si care erau numai si numai ale mele... mi-e dor sa simt ca toata lumea e a mea, mi-e dor de linistea mea agitata, de sentimentele mele zbuciumate... mi-e dor de mine si ma doare ca oricat m-as cauta nu mai reusesc sa ma gasesc... parca cineva a ascuns drumul spre mine si nu reusesc sa imi dau seama in ce parte ar trebui sa ma indrept...
Unii ar spune ca asa se intampla mereu, altii considera ca „viata" este cea care te schimba cu toate cararile ei, probleme si trairi cotidiene. Altii vor considera ca linistea sufleteasca si confortul interior nu isi au rostul si ca e doar o problema de imaginatie, un moft sau o idee de moment... Ceilalti considera ca sunt prea ocupati si au atat de putin timp pentru a se gandi si la acest aspect incat trec cu usurinta peste aceasta parte din ei insisi considerand-o ca si inexistenta... sau cum imi spune cineva tot timpul – ai tu o problema, ti se pare...
As vrea sa mi se para doar... dar nu, nu mi se pare... din pacate traiesc asta si o simt tot timpul... da, am o problema, mi-e dor de mine... ma caut... nu ma gasesc... oare unde sunt?...
Cred ca sunt in fiecare clipa de fericire pe care am trait-o... Clipele de fericire - suna atat de clasic si comun, ca un tipar lipsit de valoare... Clipe de fericire... multe sau putine? Nu stiu, nu imi dau seama... probabil din dorinta de a avea cat mai multe simt ca am avut mult prea putine. Sau poate asa si este... daca e sa fac comparatii mereu vor fi unii mai rau si altii mai bine... dar nu, nu voi face comparatii...
O parte din mine e in fiecare lacrima si in fiecare suspin, in fiecare moment in care pur si simplu simteam ca nu mai am putere nici macar sa plang... acum imi dau seama ca am atat de multe amintiri cu lacrimi si atat de putine cu zambete... imi dau seama ca de atat de multe ori afisam un zambet larg si deschis cand de fapt plangea si sufletul in mine... dar trebuia sa fiu asa cum se asteptau sau cum le placea... si daca as fi fost doar eu nu cred ca m-ar fi inteles... la urma urmei cred ca nici nu am avut vreodata nevoie de intelegerea lor ci am avut nevoie doar de libertatea mea...
Da, nu am avut nevoie de intelegerea lor, am avut nevoie de intelegerea ta, am avut nevoie de sprijinul tau, am avut nevoie de o imbratisare care sa imi dea sentimentul ala de siguranta si de bine si de cald... Am avut nevoie de tine...
O alta parte din mine e in emotii, in sentimente, a ramas cu oameni dragi in locuri dragi... am lasat o parte din mine in fiecare clipa, in fiecare loc, in fiecare lucru... nu mai vreau sa traiesc din amintiri, mi-e dor de mine, de linistea mea, de sufletul meu... mi-e dor si ma caut si stiu ca nu voi gasi niciodata ce caut... acel ceva care imi lipseste e de mult mort... am murit asa, putin cate putin... sa imi aprind o lumanare?
Anna